26.11.2007

Nu am ieşit din dilemă. Se revizuieşte dar nu se schimbă nimic

Teatrul Bulandra. Ziua Referendumului pentru votul uninominal şi pentru alegeri europarlamentare . Premieră. Caragiale. "O scrisoare pierdută". Debut regizoral - actorul Doru Ana. Teatrul este oglinda vremurilor, nu? Parcă aşa spunea un autor celebru. Dar teatrul este mai ales oglinda năravurilor pentru că ele se schimbă cel mai greu. România "Scrisorii pierdute" este în linii mari România de azi. Corupţie, adulter, şantaj politic, mase turmentate ce se lasă manipulate "pe la o ţuică", demagogie, sfertodoctism, hahalere animate de setea de putere, dorul de Europa dar şi patriotism cocoşesc, un viitor naţional ce se aduce mereu în discuţie şi se tranşează la birt sau în gazetele dornice de scandal.

Povestea tânărului prefect al unui judeţ cu multe ambiţii, implicat într-o affaire cu soţia unui venerabil ins din localitate, membru în toate organizaţiile înfluente, ar face şi azi rating. E un story care prinde. Comic de situaţie, limbaj, nume, abilitatea cu care Caragiale prezintă un caz de şantaj politic, toate acestea aduc automat textul în sfera de interes a românului de azi, nu mai puţin verde şi imparţial.

Doru Ana şi-a propus maimult decât o simplă ilustrare a capodoperei caragialiene. În primul rând, personajele trebuie să arate, să simtă, să vorbească, să fie măşti ale societăţii contemporane. Cetăţeanul turmentat este un şef de galerie prin excelenţă, Zoe o "dulce" şi pe alocuri uşor "tembelă" moldoveancă, Zaharia Trahanache un pater familias, mai puţin naiv decât îl ştim din montările anterioare, devenite clasice (vezi variantele Sică Alexandrescu, respectiv Liviu Ciulei), Dandanache e un dandy de mahala, un parvenit de cartier, un şmecheraş cu pantaloni albi de fiţe şi tricou mulat, turmentat de drum şi căruia îi ţiuie girofarul, Pristanda este şeful jandarmeriei, pios creştin şi zelos instrument de represiune, duplicitar mimând ataşamentul faţă de "misie".

În ce constă de fapt modernitatea? (Doamne, cât de gol de conţinut a devenit acest cuvânt).
Cei care nu agrează tăieturile din text se vor bucura să afle că nu s-a atind nimeni de scriitura celebrului dramaturg român. "Inovaţiile" se referă la descoperirea unor noi formule de frazare şi la aducerea în cotidian prin costume, spaţiu scenografic, recuzită (steguleţe cu UE, laptopuri, telefoane mobile, etc).

Cele mai unitare personaje sunt Zaharia Trahanache (Doru Ana), Pristanda (Gigi Ifrim), Tipătescu (Şerban Pavlu) şi, în linii mari Farfuridi şi Brânzovenescu (Nicolae Urs şi Adrian Coibanu). Vlad zamfirescu în Caţavencu este mai degrabă fad, parcă neasumându-şi propunerea, toate replicile se consumă la rece, nu ies din zona "de serviciu". Personajul său nu capătă până la final dimensiunea machiavelică, amploarea canaliei. Pare un băiat ambiţios şi bine intenţionat.De asemenea, două personaje sunt complet ratate: Cetăţeanul turmentat (Lucian Ifrim) este total neîmplinit, susţinându-se doar pe câteva poante, destul de la prima mână. De asemenea, Zoe (Daniela Nane) nu are deloc consistenţă, este superficială în comunicare scenică (nu trece rampa, cum se spune în limbaj de specialitate). La acestea se adaugă lipsa de dicţie, absenţa unei game diverse de mijloace absolut obligatorii pe o asemenea scenă, la un asemenea nivel şi pentru un asemenea personaj. Vodevilul subţire i s-ar potrivi mai bine. Zoe nu este o subretă ci o damă care face şi desface iţe, o Lady Macbeth daca vreţi, chiar dacă ridicolă dar cu un impact real în viaţa politică a judeţului. Zoe Nane e alunecoasă, superficială şi chiar nu înţelegi de ce se teme să nu-şi compromită reputaţia.

Montarea e înţesată de încercări de gaguri. Unele nu se decupează foarte bine, altele sunt forţate şi nu depăşesc zona cioacei, puţine trec. Sunt şi greşeli copilăreşti destul de supărătoare, cum ar fi realizarea scenei dintre Tipătescu şi Caţavencu, prima importantă întâlnire între aceşti bărbaţi orgolioţi, dornici de carieră politică. Ei, bine, ea se consumă meschin într-un colţ al scenei, aproape de culise, pe o canapea. De asemenea, interesantă ideea de a-l aduce pe Tipătescu în scenă, aproape de finalul "afacerii", într-un moment în care "îl izbăveşte" pe Caţavencu rupând în faţa acestuia poliţa falsificată. Într-o surescitare maximă Caţavencu, rămas singur, se repede să strângă bucăţelele de hărtie. Numai că gestul este prost construit şi, în plus, se consumă şi în spatele unei mese care opturează totul.

În fine, ultima secvenţă, deşi lungită pare să aibă oarece farmec, reconstituind o întrunire mafiotă, cu Trahanache pe post de capo dei tutti capi.

Una peste alta, deşi îşi propune multe, montarea de la Bulandra realizează puţine şi nu revizuieşte mai nimic. Durează insuportabil de mult şi ieşi din sală tot cu nostalgie după Cotescu, Caragiu, Finteşteanu sau Mariana Mihuţ.

Dar de asta există mituri, ca el să fie etern puse în discuţie.

Din păcate, Teatrul Bulandra a ratat să facă un eveniment din revenirea "Scrisorii pierdute" pe una din scenele sale. Producţia de acum aduce mai mult cu realizările Teatrului Podul fără a avea prospeţimea, candoarea şi energia acelora.

Dar, până la urmă, încercând şi îndrăznind cât mai mult reuşim să ne propiem de adevăr. Chiar dacă pe moment fiecare rămâne cu adevărul lui. Şi apoi, se dau premii şi pentru curaj, nu?

Răzvana Niţă