|
|
|
|
|
Acolo unde nu se mai avântă vulturii
Grecii - părinții teatrului, adică - spuneau că de la răsăritul până la apusul soarelui e tocmai timpul optim pentru construirea unui conflict ce obligatoriu trebuie să se dezvolte în același spațiu și să îndeplinească, printr-un deznodământ neașteptat, scopul major al artei - catarsisul, eliberarea, confruntarea cu insuportabile adevăruri.
Arthur Miller adoptă același tip de desen teatral, și imaginează cu impresionantă rigoare parcursul unei familii de la aparenta normalitate burgheză la asumarea destinului tragic, de la triumfătoarea stabilitate la cutremurătorul dezechilibru. În numai o zi, personajele lui Miller descoperă că apocalipsa se naște în conșiință, că toate greșelile se plătesc. Cu cât mai târziu cu atât mai pentru totdeauna.
În "Toți fiii mei" se joacă totul pe cartea onoarei, a cuvântului dat, respectiv a lipsei de scrupule, a trădării. Războiul a fost doar cadrul în care micile ambiții și marile idealuri și-au găsit loc. Joe Keller știe că în fabrica sa s-au făcut componente greșite și că ele vor fi asamblate în avioanele ce merg pe front și nu numai că tace dar îngăduie ca partenerul său de afaceri să plăteasca singur pentru această "neglijență". La trei ani după război ajunge să afle că Larry, băiatul lui dat dispărut în misiune s-a sinucis de rușine și dezgust, aflând de ce a fost în stare tatăl său. Astfel compune Miller drumul către paroxism al personajului principal. Lașitatea se plătește, ipocrizia de asemenea iar gândul că Larry a fost victima actelor sale îl determină pe Joe să-și ia zilele.
Spectacolul a cărui concepție regizorală perfect articulată este semnată de Ion Caramitru este o reușită. Impresionează prin subtilitate, prin felul în care se construiește în profunzime, în carne, în miez, fără gesticulații inutile. Fără să ne dăm seama ne trezim în mijlocul unei întâmplări complexe, la limita suportabilului, un tăvălug al conștiințelor și al ireversibilului. În spatele casei, de fapt în culisele istoriei Moartea își selectează victimele. În jurul unei piscine abandonate, plină de frunze uscate, personajele se zbat între Da și Nu, intransigență și compromis. Și nici nu își dau seama că stau pe un mormânt, se grupează într-un pelerinaj fără țel și fără cer.
Dragoș Buhagiar a imaginat un cadru scenografic cu, personalitate și nu în ultimul rând mare curaj. Piscina plină cu frunze uscate obligă actorii să nu joace niciodată pe centrul scenei, să nu se afle niciodată cu adevărat la rampă. Ei sunt doar niște pioni în jurul unui balast. Frunzele uscate au asupra publicului un impact plastic și aproape fizic. În această piscină nu a mai fost de mult apă, și nici oglinzi nu prea sunt. Nimic în care neputințele să se poată reflecta. Copacii mor, se prăbușesc, iar casa familiei Keller nu mai e un cămin ci un cimitir, un spațiul teluric, apăsător, înnăbușitor.
S-a spus despre Victor Rebengiuc că "s-a specializat în Arthur Miller" făcându-se legătura cu spectacolul "Moartea unui comis voiajor" în care joacă rolul principal, spectacol aflat în repertoriul curent al Teatrului Bulandra. Afirmația e cel puțin puerilă. Un actor ca Victor Rebengiuc e specializat în teatru. Este fascinant felul în care rostește replicile, în care zâmbește ironic sau hâtru, cât de sigur este pe varianta sa de interpretare și cât de convingător își apără personajul. Cum știe cu măsură și reținere să iasă din scenă spunând "Mă întorc imediat" netrădând nicio clipă finalul.
De departe cel mai complicat personaj pare a fi Kate Keller, o Sanda Toma în formă stăpânind arta disimulării, valoros amestec de fragilitate și cinism, mama ce își așteaptă încă fiul, refuzând să creadă că a murit, de fapt refuzând să creadă că i-ar putea face ei asta.
Foarte bun și Dragoș Stemate aflat în fața unei partituri grele dar onorante pe care o deslușește cu brio.
"Toți fiii mei" are la bază o temă încă universal valabilă: compromisul. Cât mai costă azi un compromis cu propriul destin? E o poveste din America anilor 50 dar de fapt e și povestea oricărei ființe umane. Nu putem înota într-o mare de frunze uscate. Aici copacii își pierd întâi frunzele și apoi rădăcinile. Aici numai moartea rodește.
