28.01.2008

Shakespeare Blues

Din multe puncte de vedere (de fapt, din majoritatea lor)"Edward al III-Lea" este un Shakespeare tipic. Poate mai puţin metaforic, în general nu foarte elaborat dar interesant. Nu vă povestesc faptele pentru că nu ele contează. Întotdeauna un spectacol shakesperian este o provocare pentru regizori. Şi asta deoarece trebuie creat un univers complex, uman dar şi istoric. Cine să-i mai înţeleagă azi pe toţi aceşti regi fără astâmpăr, mereu în luptă, punând la cale conspiraţii sângeroase desfăşurând planuri de răzbunare - evenimente întrerupte de câte-o aventură galantă, la fel de fulgerătoare şi trecătoare ca un acces de furie?

Când lumea noastră, lumea de acum se scindează, se împart sfere de influenţă în funcţie de resursele naturale şi se consumă ambiţii şi armate pentru a câştiga puterea şi controlul, pe cine mai interesează adolescenţa lumii, luptele regilor shakesperieni ce par că s-au născut şi au trăit doar în opera celebrului autor englez? Cine mai are răzbdare şi interes pentru patima şi furia unor eroi de "roman"? Rămâne de văzut. Cu siguranţă însă, există interes pentru teatru.

La peste două decenii de la celebrul "Hamlet" realizat de Alexandru Tocilescu la Bulandra, Ion Caramitru este din nou rege. Şi se achită de această misiune cu plăcere, măestrie şi înţelepciune artistică. Propunerea lui are încărcătură, tensiune, ironie, nuanţe şi statură. Nu acelaşi lucru s-ar putea spune despre "omulogul" său francez, regele Ioan, personaj ce i-a fost încredinţat lui Şerban Ionescu. Un discurs actoricesc destul de chinuit dacă nu chiar neconvingător de-a dreptul. Noroc însă cu scenografia semnată Dragoş Buhagiar, o bijuterie, ca de fiecare dată, impresionantă prin invenţie şi utilitate.

La capătul celor trei ore şi jumătate de spectacol, în care sunt şi momente reuşite (de regulă cele în care Ion Caramitru e în scenă), muzică bună (cam mult blues totuşi în partea a doua), rugby şi secvenţe de luptă corp la corp, efecte de tot felul, te gândeşti de ce merită să cumperi bilet la "Edward". Iată câteva argumente. Pentru efortul regizorului de a activa o lume, un univers, o suită de caractere (Shakespeare-ul lui Tocilescu sună bine chiar şi pe muzică rock), pentru întâlnirea cu un actor de forţă. Ion Caramitru face un rol mare într-un personaj care fără să fie atât de titrat ca Hamlet are resurse şi anvergura unui Erou. Pentru creaţia sceno-tehnică semnată Buhagiar - orice întâlnire cu el este un privilegiu. Pentru efortul de a mobiliza toate resorturile ce alcătuiesc Sala Mare a TNB. Şi nu cred că e puţin lucru. Dar şi pentru a ieşi din rutina serilor în faţa televizorului.

"Edward al III-lea" nu e o revelaţie dar cu siguranţă are doza lui de unicitate pe piaţa teatrală românească. Depinde de public dacă va avea sau nu şi un destin fericit. Ce îi putem ura? Poate doar "Să lupţi cu vitejie şi să învingi!"

Răzvana Niţă